'' Eu nu sunt reprezentată de cei care sunt acum în stradă.
Nici
de cei violenti, nici de cei paşnici, nici de revoltaţii de profesie,
nici de pensionarii obosiţi, nici de curajoşii indignaţi nevoie-mare. Să
nu îndrăznească cineva să afirme că ceea ce se întâmplă acum pe străzi
este imaginea întregii Românii.
Analişti foarte deştepti vorbeau ieri pe toate canalele de televiziune în numele meu. Eu nu am delegat pe nimeni să-mi strige nemulţumirea în piaţă, deşi îmi pasă şi mie dureros de mult de această ţară.
Eu nu am experienţa acestui mod de acţiune, eu nu am cultura violenţei, eu nu am timpul si energia necesare pentru a protesta în stradă. Eu încerc zi de zi, 8 sau 10 ore să imi fac cât mai bine munca pentru care sunt profesional pregatită, eu imi educ copii in virtutea valorilor în care cred, ca şi cum am trăi într-o lume a meritocraţiei, ca şi cum educaţia încă mai contează, eu încerc să ofer şi să cer corectitudine prin fiecare gest social.
Încerc sa-mi iau bilet de câte ori urc în tramvai, să nu arunc mizeria pe jos, să nu dau şpagă, să separ gunoiul menajer în pungi, să iau bonul fiscal de la spălătoria din colţ, să fiu ambasadorul îndârjit al ţării mele de câte ori am prilejul să fiu în străinatate sau să invit în casa mea străini. E puţin? Poate. “Mai înainte de a te intreba ce poate face tara pentru tine, intreba-te ce faci tu pentru tara ” spunea J.
F Kennedy. Ce-ar fi să ne uităm fiecare în ograda proprie, măcar un pic, poate vom întelege de ce nimic nu mai funcţionează cum trebuie. Si să începem cu munca. Dacă eu respect statul plătindu-mi toate impozitele la timp aş avea pretentia, modesta, să fiu la rând-mi respectată. E mult?
Eu nu sunt mai puţin dezamagită politic decât marea mulţime onestă a nemulţumiţilor zilei, însa eu nu cred ca aceasta e soluţia.
Eu nu cred că doborând şi desfiinţând în acest mod instituţii sau oameni, ceea ce am pune în loc, pe un asemenea teren mistuit de violenţă, va creşte sănătos.
Eu nu cred ca venind direct din stradă, poţi fi expert în toate. Dacă zi de zi, de ani încoace auzi vorbindu-se de inflaţie, de buget şi de asigurări sociale, dacă trăieşti pe propria-ţi piele toate privaţiunile şi frustrările decurgând din acestea, asta nu înseamnă că le şi înţelegi, asta nu te transformă automat într-un expert financiar, într-un fin sociolog, într-un analist macro-economic şi mai ales nu înseamnă că ai soluţiile.
Respectul pentru adevaraţii profesionişti şi aprecierea lucrului bine făcut de fiecare la locul săi, îmi pare că sunt estompate acum de atracţia nefastă faţă de sclipici şi zornăieli de vedete ori aşa-zis-politicieni.
Eu nu vreau ca la următoarele alegeri, când vor fi ele, comasate sau nu, anticipate sau nu, să fiu nevoită să aleg între PDL si USL. Eu vreau o alternativă. Am votat şi voi vota de fiecare dată şi îmi asum alegerea facută.
Ma informez şi încerc să gândesc în afara magiei televizorului.
Eu nu doresc ca prin forţa maselor revoltate să se obţina ceva, orice. Politicienii de duzină care clamează acum schimbări radicale profitând de presiunea unor mase de oameni, poate oneste sau poate dubioase, dar cu siguranţă înfierbintate de televiziuni sau de momentul pseudo-eroic, ar trebui să se gândească de două ori.
Cât de mare trebuie sa fie „gălăgia” ca să cadă un guvern? Dar un preşedinte? 1000 de oameni ajung? Sau poate 10000? Câte oraşe ar trebui să se agite? 7 ajung ? Şi câte zile ? Vreo 4-5, cam aşa? Nu ar trebui sa uite, curajosii din opoziţia patetică de azi, că astfel s-ar crea un precedent, că aceeasi măsură li s-ar aplica şi lor şi oricui dacă ar ajunge la putere. Cu aceeaşi măsură ar putea fi judecaţi mâine: furia mulţimii, fără argumente, fără obiective, amorfă şi încărcată de ură difuză.
O petiţie dacă aş face şi aş strânge o mie de semnături, pentru a cere ceva, nu atât de radical precum schimbarea guvernului, ar trece neobservată, nu-i aşa? Un telefon, un email, o scrisoare sau o mie de scrisori adresate parlamentarului pe care l-am votat nu ar avea nici un efect, nu-i aşa? O cerere decentă, o simpatie declarată faţa de o personalitate controversată, o obiecţiune la un proiect legislativ nu ar provoca nici cea mai mică tresărire
politică dacă ar fi adresată în mod civilizat, chiar de acelaşi număr de oameni care sunt acum în stradă. Eu nu vreau să cred că aceasta este calea. Hai să mai sperăm!
Eu nu doresc un alt sistem politic, dictatura am încercat-o, deocamdată democraţia (liberală dacă se poate) îmi este suficientă. Oricât de hulit ar fi parlamentul (datorită celor care îl populează de douăzeci de ani încoace) sau part
idele politice în totalitatea lor, fără acestea nu ştiu să poată funcţiona cât de cât o firavă democraţie. Mecanismele si pârghile de control însa, da, ar trebui schimbate radical.
Eu nu cred în sistemul acela în care de câte ori mă nemulţumeşte ceva, îmi iau cojocul în spinare, o pancartă, o bâtă, o piatră ceva şi ies în piaţa mare sau blochez un drum public să îmi strig revolta sau indignarea. Eu ştiu să citesc şi să scriu, mai şi gandesc, eu vreau să-mi aleg oamenii politici care să mă reprezinte, iar dacă nu o vor face, vreau sa le pot cere socoteală! Vreau să am pârghiile necesare pentru a le cere socoteală.
Am învăţat să citim şi să scriem, am învătat să conducem un automobil, am învăţat să folosim calculatorul, să căutam orice pe Internet, e oare atât de greu să învăţăm să ne exprimăm idealurile, convingerile sau păsurile altfel decât prin răcnete? Sau altfel nu vom fi auziţi?
Eu vreau să-mi exprim opţiunile politice într-un sistem democratic funcţional, prin vot. Eu vreau să am alternative în alegerea celui care mă va reprezenta, eu vreau sa mă pot informa cinstit despre acela, eu vreau să am pârghiile necesare pentru a-l sancţiona dacă m-a minţit.
Iar în rest, aş vrea să nici nu ştiu numele premierului, să pot să îl uit, să nici nu mă intereseze… cândva, într-o ţară normală, în catre toate mecanismele funcţionează, în care uriaşa roată a economiei se învârte de la sine, produce şi consumă, în care justiţia judecă drept şi orb, în care profesorii te învaţă, doctorii te vindecă, poliţistii te apară, funcţionarii te îndrumă iar statul se preocupa doar de infrastructură şi de acei câţiva care au cu adevărat nevoie de asistenţa sa.
Eu nu sunt reprezentată de cei care strigă în piaţă acum. - Nu, mulţumesc! ''
Analişti foarte deştepti vorbeau ieri pe toate canalele de televiziune în numele meu. Eu nu am delegat pe nimeni să-mi strige nemulţumirea în piaţă, deşi îmi pasă şi mie dureros de mult de această ţară.
Eu nu am experienţa acestui mod de acţiune, eu nu am cultura violenţei, eu nu am timpul si energia necesare pentru a protesta în stradă. Eu încerc zi de zi, 8 sau 10 ore să imi fac cât mai bine munca pentru care sunt profesional pregatită, eu imi educ copii in virtutea valorilor în care cred, ca şi cum am trăi într-o lume a meritocraţiei, ca şi cum educaţia încă mai contează, eu încerc să ofer şi să cer corectitudine prin fiecare gest social.
Încerc sa-mi iau bilet de câte ori urc în tramvai, să nu arunc mizeria pe jos, să nu dau şpagă, să separ gunoiul menajer în pungi, să iau bonul fiscal de la spălătoria din colţ, să fiu ambasadorul îndârjit al ţării mele de câte ori am prilejul să fiu în străinatate sau să invit în casa mea străini. E puţin? Poate. “Mai înainte de a te intreba ce poate face tara pentru tine, intreba-te ce faci tu pentru tara ” spunea J.
F Kennedy. Ce-ar fi să ne uităm fiecare în ograda proprie, măcar un pic, poate vom întelege de ce nimic nu mai funcţionează cum trebuie. Si să începem cu munca. Dacă eu respect statul plătindu-mi toate impozitele la timp aş avea pretentia, modesta, să fiu la rând-mi respectată. E mult?
Eu nu sunt mai puţin dezamagită politic decât marea mulţime onestă a nemulţumiţilor zilei, însa eu nu cred ca aceasta e soluţia.
Eu nu cred că doborând şi desfiinţând în acest mod instituţii sau oameni, ceea ce am pune în loc, pe un asemenea teren mistuit de violenţă, va creşte sănătos.
Eu nu cred ca venind direct din stradă, poţi fi expert în toate. Dacă zi de zi, de ani încoace auzi vorbindu-se de inflaţie, de buget şi de asigurări sociale, dacă trăieşti pe propria-ţi piele toate privaţiunile şi frustrările decurgând din acestea, asta nu înseamnă că le şi înţelegi, asta nu te transformă automat într-un expert financiar, într-un fin sociolog, într-un analist macro-economic şi mai ales nu înseamnă că ai soluţiile.
Respectul pentru adevaraţii profesionişti şi aprecierea lucrului bine făcut de fiecare la locul săi, îmi pare că sunt estompate acum de atracţia nefastă faţă de sclipici şi zornăieli de vedete ori aşa-zis-politicieni.
Eu nu vreau ca la următoarele alegeri, când vor fi ele, comasate sau nu, anticipate sau nu, să fiu nevoită să aleg între PDL si USL. Eu vreau o alternativă. Am votat şi voi vota de fiecare dată şi îmi asum alegerea facută.
Ma informez şi încerc să gândesc în afara magiei televizorului.
Eu nu doresc ca prin forţa maselor revoltate să se obţina ceva, orice. Politicienii de duzină care clamează acum schimbări radicale profitând de presiunea unor mase de oameni, poate oneste sau poate dubioase, dar cu siguranţă înfierbintate de televiziuni sau de momentul pseudo-eroic, ar trebui să se gândească de două ori.
Cât de mare trebuie sa fie „gălăgia” ca să cadă un guvern? Dar un preşedinte? 1000 de oameni ajung? Sau poate 10000? Câte oraşe ar trebui să se agite? 7 ajung ? Şi câte zile ? Vreo 4-5, cam aşa? Nu ar trebui sa uite, curajosii din opoziţia patetică de azi, că astfel s-ar crea un precedent, că aceeasi măsură li s-ar aplica şi lor şi oricui dacă ar ajunge la putere. Cu aceeaşi măsură ar putea fi judecaţi mâine: furia mulţimii, fără argumente, fără obiective, amorfă şi încărcată de ură difuză.
O petiţie dacă aş face şi aş strânge o mie de semnături, pentru a cere ceva, nu atât de radical precum schimbarea guvernului, ar trece neobservată, nu-i aşa? Un telefon, un email, o scrisoare sau o mie de scrisori adresate parlamentarului pe care l-am votat nu ar avea nici un efect, nu-i aşa? O cerere decentă, o simpatie declarată faţa de o personalitate controversată, o obiecţiune la un proiect legislativ nu ar provoca nici cea mai mică tresărire
politică dacă ar fi adresată în mod civilizat, chiar de acelaşi număr de oameni care sunt acum în stradă. Eu nu vreau să cred că aceasta este calea. Hai să mai sperăm!
Eu nu doresc un alt sistem politic, dictatura am încercat-o, deocamdată democraţia (liberală dacă se poate) îmi este suficientă. Oricât de hulit ar fi parlamentul (datorită celor care îl populează de douăzeci de ani încoace) sau part
idele politice în totalitatea lor, fără acestea nu ştiu să poată funcţiona cât de cât o firavă democraţie. Mecanismele si pârghile de control însa, da, ar trebui schimbate radical.
Eu nu cred în sistemul acela în care de câte ori mă nemulţumeşte ceva, îmi iau cojocul în spinare, o pancartă, o bâtă, o piatră ceva şi ies în piaţa mare sau blochez un drum public să îmi strig revolta sau indignarea. Eu ştiu să citesc şi să scriu, mai şi gandesc, eu vreau să-mi aleg oamenii politici care să mă reprezinte, iar dacă nu o vor face, vreau sa le pot cere socoteală! Vreau să am pârghiile necesare pentru a le cere socoteală.
Am învăţat să citim şi să scriem, am învătat să conducem un automobil, am învăţat să folosim calculatorul, să căutam orice pe Internet, e oare atât de greu să învăţăm să ne exprimăm idealurile, convingerile sau păsurile altfel decât prin răcnete? Sau altfel nu vom fi auziţi?
Eu vreau să-mi exprim opţiunile politice într-un sistem democratic funcţional, prin vot. Eu vreau să am alternative în alegerea celui care mă va reprezenta, eu vreau sa mă pot informa cinstit despre acela, eu vreau să am pârghiile necesare pentru a-l sancţiona dacă m-a minţit.
Iar în rest, aş vrea să nici nu ştiu numele premierului, să pot să îl uit, să nici nu mă intereseze… cândva, într-o ţară normală, în catre toate mecanismele funcţionează, în care uriaşa roată a economiei se învârte de la sine, produce şi consumă, în care justiţia judecă drept şi orb, în care profesorii te învaţă, doctorii te vindecă, poliţistii te apară, funcţionarii te îndrumă iar statul se preocupa doar de infrastructură şi de acei câţiva care au cu adevărat nevoie de asistenţa sa.
Eu nu sunt reprezentată de cei care strigă în piaţă acum. - Nu, mulţumesc! ''
de Rodica Ardelean HotNews.ro
Marţi, 17 ianuarie 2012, 20:35
Eu.însă, vă mulţumesc, doamnă Rodica Ardelean!
m62m
m62m
