Nea Culiţă din Bălaia

Adrian Ciutoiu - Iaşi 2009

Sablonul de postare

Schimbare de şablon

            În urma criticilor vehemente referitoare la dimensiunea fontului, prea mic,  folosit în postări şi la fundalul neadecvat pentru citirea articolelor mă simt obligat să fac schimbări. Am schimbat şablonul dar am rămas tot la negru pentru că mi se pare foarte elegant şi rafinat şi unde mai pui că pe acest fundal fotografiile arată cel mai bine. Sper să vă placă !
- Aţi auzit cârcotaşelor ? V-am făcut hatârul!

7 alegreţi la Poiana Mărului

Un tulburat început de vară. Norii stau atârnaţi ameninţători pe cer de vreo 3 săptămâni. Plouă mai tare, plouă mai încet. Ţara este luată de torenţi. Alegreţii nu au curaj să plece în vacanţă. Peste tot inundaţii şi probleme.  Hotărâm o excursie pentru aerisirea micuţilor. Unde ? Surpriză !        La Poiana Mărului, o mânăstire izolată din Bisoca. Nimeni nu ştie unde este. Nici măcar eu nu mai ştiu bine drumul. Ora stabilită, 11 ! Ora plecării, 13. Domnu' Florinel ne strică socotelile cu teburile lui, urgente, pe care nu le mai termină niciodată. În fine, îl iertăm, pentru a suta oară, pentru că nici noi nu suntem mai breji. Chiar ne-am bucurat pentru că am avut pe cine da vina pentru întârziere. Înghesuim alegreţii în 3 maşini şi băgăm gonetă. Afară norii se adună sumbri peste excursia noastră. Cerul este de un gri, în degrade, mai închis spre orizontul destinaţiei. Începe să plouă, pe alocuri, puţin, dar asta mă umple de nervi. Dacă mergem 60 de km până la Bisoca şi ne apucă ploaia pe acolo riscăm să nu mai ieşim decât traşi de boi. Problema ar fi că de mine sunt sigur, dar unde mai gasesc unul, în caz de necesitate şi pe calamitate !?

 Partenerul, Emil, nu se vede încă în retrovizoare. Ce-o fi cu el de se mişcă aşa de încet? Aflu, mai târziu, răspunsul la întrebare. Maşina lui are mai mulţi alegreţi decât prevede legea iar motorul trăgea din greu. Bambi are burta plină şi asta face motorul Skodei să tragă şi mai greu. Este o Fabia mică, nu Bambi ci maşina, mai este şi în doi timpi şi  trei mişcări, nu Bambi, ci tot maşina. Ce să mai zic de Alex Popescu ! O să-i vedeţi burta în poze, imediat dupa picnic ! A mâncat, nenică, la greu, ca la mânăstire, până i s-a făcut burtă de mitropolit! N-a avut milă de caii putere ai Skodei şi i-a călărit pe deşelate. La întoarcerea în Buzău motorul era roşu, Emil avea în obraji aceeaşi culoare. Vroia să ne facă friptură de alegret pe el. Pe motor. L-am refuzat politicoşi pentru că n-ar mai fi ieşit alegreţii la socoteală. Nasol a fost că ni s-au dat la număr, nu la greutate.

Dar să ne întoarcem la operaţiunea noastră…

De îndată ce l-am văzut pe Emil în retrovizoare m-am liniştit. Caravana era completă. Mergând încet, depresiv, de la cumulonimbuşii ce se strâmbau la noi,  încep să mă roadă gânduri negre. Florin îmi rânjea mefistofelic, plin de înţeles, în retrovizoare, Emil, la rândul lui, deşi era mai depărtişor, mi se părea că are boală pe mine pentru că îi stricam ziua cu această excursie, neaşteptată, care părea compromisă, total, de ploaie. Oameni buni, realizez, deodată, că amândoi sunt poliţişti !!!

Mă taie, apele! Nu pot să calc acceleraţia pentru că drumul este îngust şi aglomerat. Florinel se apropie ameninţător !  Îi simt, în luneta care se abureşte instantaneu, respiraţia fierbinte. Izul de ceapă, mâncată cu  biscuiţi şi ceai la micul dejun, îmi confirmă faptul că numai el putea fi. Emil se apropia şi el, cu ochii injectaţi de ură,  încercând să îl impingă pe Florinel în mine. Îi şimţeam caninii înfipţi în ceafa mea fragedă, de muflon pricăjit de Murgeşti, fugărit spre   pădurile Bisocii. Situaţia devenea critică. Deja îi vedeam scoţând pistoalele pe geam strigând:

- Poliţia, stai nu mişca, mâinile la ceafă, picioarele crăcănate, ochii spre oraş, vira spre casă! Eşti acuzat de trafic de alegreţi cu picioare subţiri, mâncători de zile fripte ale antrenorilor lor !

Nu m-am lăsat cu una  cu două ! Cu copoii pe urme, scuzaţi cucofonia, hăituit şi devastat de spaimă, pe nişte drumuri neasfaltate de pe vremea lui Ştefan cel Mare care otrăvea fântânile, dădea foc holdelor de grâne şi ara cu boii toate şoselele asfaltate pentru a opri înaintarea turcilor, încerc, totuşi , să bag un pic de viteză şi, iată, ajungem la Poiana Mărului. Stropişorii de ploaie fină şi răcoarea exagerat de răcoroasă a pădurii ne-au reamintit că ziua pentru excursie nu a fost inspirat aleasă. Alegreţii, erau îmbrăcaţi bine. În pantaloni scurţi, maieuri şi tricouri. Unde le-o fi fost capul la ăi bătrâni de şi-au trimis odraslele aşa nepregătite în drumeţie când eu, tată responsabil şi conştient n-o las pe Elena nici vara pe balcon fără să aibă de schimb fular, geacă îmblănită, şosete groase, umbrelă şi gumari în caz că se strică vremea ?  Singurii care aveau ceva gros la ei au fost Alex Popescu şi Florinel care aveau tricourile cu dungi ceva groase, mai late, adică. 
            Văzându-l pe Costin că scutură un pom m-am mirat tare pentru că pinul respectiv nu făcea nici cireşe, nici mere şi nici prune, iar Costin îl scutura de zor. L-am întrebat, plin de compasiune, dacă este conştient că,  în afara de câteva ace uscate de pin n-o să mănânce mare lucru din acel copăcel. Înainte să-mi răspundă Costin la întrebare, mi-am dat seama că, de fapt, sărmanul, tremura ca varga şi de pom se ţinea ca să nu alunece pe poteca noroioasă ce ducea la mânăstire. Am oftat şi, făcându-mi-se milă de el,  i-am dat geaca mea, rămânând să scutur eu copacul…
În chiote de veselie, cu cei 7 alegreţi, pitici, flămânzi, zgribuliţi şi zgubilitici ajungem în faţa porţii mânăstirii. La poartă i-am prelucrat puţin, cum e treaba cu mânăstirea, locaş sfânt unde nu se strigă, nu se fluieră şi nu se aleargă. Se face, regulamentar, o cruce la intare apoi se merge smerit şi în tăcere prin curte şi biserică, iar icoanele se pupă cu noimă, de la dreapta la stânga, în colţul din stânga jos, unde este posibil ca moşilor şi babelor care trecuseră înainte pe acolo să nu le fi dat prin cap să pupe. Alegreţii au ascultat atenţi şi smeriţi,  mi-au spus că au priceput care-i treaba, mai ales Bianca mica Veronica, mi-a dat de înţeles că a fost foarte pătrunsă de prelegere. Le-am dat drumul la poartă iar aceştia, în strigăte şi chiote sălbatice  de luptă, nu intră, ci năvălesc în curtea mânăstirii ca tătarii în Moldova, aşa cum  spune Grigore Ureche în letopiseţ. Am fost absolut convins, în disperarea şi năucirea mea totală, că, flămânzi cum erau,  vor mânca toţi trandafirii plantaţi pe lângă  zidul bisericii. Ţepeluş era primul şi după el tropăiau nebuneşte şi ceilalţi. Ca furnicile din Tom şi Jerry ! M-a luat ameţeala şi a trebuit să mă sprijin de portic. Inima îmi bătea repede şi mă aşteptam, din clipă în clipă să iasă călugării cu coasele şi furcile la noi, mai ales că era vremea fânului. Din fericire iese un călugar, nu mare la stat, cu bărbiţă şi cu nişte chei de cetate în mînă. Ne dă bineţe cu un zîmbet înţelegător, de aici am dedus că era posibil să fie mare la sfat şi ne roagă să nu facem gălăgie în sfântul lăcaş pentru că este obosit de la cositul fânului şi doreşte să se odihnească. L-am asigurat, cu inima de purice, , deci să se înţeleagă că inima de purice este mai mică decât o inimă cât un purice, că aşa va fi. La intrare în biserică un citat frumos din Blaise Pascal ne convinge că este mai bine să crezi decât să nu crezi în Dumnezeu. Am văzut şi o schemă cum să facem crucea corect iar Bambi chiar ne-a făcut o demonstraţie extrem de reuşită. A făcut o cruce super corectă, ca la manual, cu baza la buric şi vârful în frunte de nici  ÎPS Daniel nu ştie să  facă. Bravo, Bambi! O aşa cruce de excepţie nu am mai văzut de când nepoata mea, Andra, în autobuz fiind şi trecând autobuzul pe lângă o biserică a făcut o cruce atat de regulamentară încât a cazut în fund! Eeee, dar asta a fost demult! Acum Andra este mare, ajunge la bară şi s-a învăţat minte, când îşi face cruce se ţine cu ambele mâini de bară!!!

Logica gândiriii este atât de năucitoare încât citatul merită redat:

'' Dacă nu crezi în Dumnezeu şi el nu există, nu pierzi nimic.

Dacă crezi în Dumnezeu şi el nu există, nu pierzi nimic.

Dacă nu crezi în Dumnezeu şi el există, pierzi totul.

Dacă crezi în Dumnezeu şi el există, câştigi totul.''

                                                    Blaise Pascal


La acest superb citat aş mai adăuga unul la fel de strălucit:


      " Fără Dumnezeu omul este un biet animal, raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. "


                                                                          Petre Ţuţea 

În  biserică  ne-am rugat şi ne-am închinat. Alegreţii au luat de-a valma icoanele la pupat, pupând, haotic, pe  guriţă,  bineînţeles,  generaţii  de  moşi şi babe. Având în vedere că biserica este de pe la 1812, cam de pe vremea când Napoleon se bătea cu ruşii, socotiţi cam câţi moşi şi câte babe au pupat acele icoane. Alegreţii au uitat să pupe icoanele  în colţ, aşa cum fuseseră instruiţi. Noroc că la fiecare 100 de ani icoanele sunt spălate cu leşie şi dezinfectate  cu aghiasmă de către călugări iar dezinfecţia ţine alţi 100 de ani. Următoarea aghesmuire urmează peste 2 ani. Atunci este igienic de mers, alegreţi! Astăzi vreau să o rog pe Mihaela să-i verifice de herpeşi, ca să fim mai siguri, sau, mai bine să spună ei pe blog dacă au buba la gură !

Bianca, Costin şi Alex Popescu au încercat să cânte la strană dar de foame îşi pierduseră glasurile aşa că, după câteva behăituri anemice au renunţat şi au trecut la pupat icoane. După momentul de trăire spirituală am pus şi noi câte un acatist. Văzându-l pe Florinel un pic stingher, că nu-şi mai aduce aminte care sunt viii şi morţii neamului, l-am sfătuit să ia un acatist gata completat, special pentru începători,  iar el  să pună doar  banii. După ce căută un timp, fără să găsească, îi cade fisa şi îmi arată pumnul, rânjind ameninţător. Mi-am adus iar aminte că este poliţist şi de-abia incetase  cu urmărirea. Noroc cu Mihaela care deja terminase de scris, cu mâna stângă, deşi noi o ştiam dreptace, ce trebuia trecut în acatistul personalizat al familiei! Mai târziu, când ne-am despărţit şi ne-a făcut, pa, la revedere,  am văzut că avusese o copiuţă scrisă în palma dreaptă. Aşa că, în final, mi-am explicat stângăcia!

În curtea bisericii vedem o verandă numai bună pentru prânzul nostru ce trebuia ferit de ploaie. Îl rugăm cuviincioşi, pe călugărul cu bărbiţă, să ne dea voie să luăm masa acolo. Călugărul a zis că dacă vrem să mâncăm acolo să nu luăm, totuşi şi masa pentru că mai vin şi alţi turişti şi o să le trebuiască şi lor. Săru' mâna, părinte! Alegreţii deja aveau ochii sticloşi şi petale de trandafir la gură. Le era o foame grozavă! Orice întârziere în pregătirea mesei, pardon, a prânzului, se putea solda cu victime omeneşti, aşa că ne-am grăbit cât am putut.

Masa a început  cu un moment festiv şi emoţionant. Preşedinta clubului, doamna Mihaela Ion şi-a sărbătorit, acum vreo săptămână, ziua de naştere. Noi n-avem nici memorie, nici agendă şi nu am ştiut sau am uitat de acest eveniment, dar nu contează motivul, pentru că, Mihaela ,oricum, ne iartă şi ne bazăm mereu pe asta. I-am cântat, din suflet, dar în surdină, datorită restricţiilor, Mulţi Ani Trăiască, am pupat-o, pe obrazul din dreapta, în colţul din stânga, jos, şi nu ne-am putut abţine să-i spunem cât de bine arată pentru cei 73 sau, mă rog, cei 37 de anişori împliniţi. Scuze, Mihaela, nu mai ţinem minte bine pentru că şi noi avem o vârstă! I-am facut cadou un apetisant tort din hârtie creponată, care semăna leit cu unul adevărat, din ciocolată şi care, la plecare din Buzău era rotund dar care în momentul despachetării era pătrat şi asta numai din cauza poliţiştilor care m-au alergat şi m-au hăituit până la Bisoca! Mihaela a avut onoarea să ni-l taie iar noi bucuria să i-l mâncăm.

- La Mulţi Ani, Mihaela!

               Glumele lui Florinel, din timpul mesei, au stârnit hohotele de râs ale alegreţilor care l-au readus în peisaj pe bărbiţă care ne-a mai apostrofat de vreo două ori că deranjăm sfinţii pictaţi pe biserică. Domnul Florinel ia o sacoşă cu merinde şi vreo două beri şi-l omeneşte pe călugărul cel moleşit de la fân, care, pană la plecare, ne-a mai certat de vreo două ori dar mult mai blajin.

              Dintr-o dată, când îmi era masa mai dragă, se născu o întrebare care, sincer să fiu, nu mă preocupase până atunci!

-         Domnu' Marian, la toaletă unde mergem? Sună un glas ,cristalin, de alegret, senin.

Cum răspunsul se afla ascuns în boscheţi am vrut să-i las să -l găsească singuri. A trebuit să mă ocup, totuşi, de preferatele mele, Bianca şi Bambi. Le-am condus, uşurel pe potecuţa pe care venisem şi le-am arătat un loc în spatele maşinilor. Drumul fiind un pic cam lung, Bianca mă întrebă candid, aşa cum nu mai ea, drăguţa, poate întreba:

-          Domnu' Marian, mai este mult până la baie?

-         Nu, Bianca, uite, baia este acolo! Dai frunzele boschetului la o parte şi intri! Nu uita să aprinzi lumina!

                Veni şi vremea plecării. Îndes porţia mea de alegreţi în maşină şi pornesc, cu poliţia pe urme, spre casă. Pe drum mai facem o pauză de pepene, fotbal şi chirăială. Alegreţii, frustraţi de faptul că nu puteau să strige în curtea bisericii, au început să strige cât i-au ţinut bojocii, de parcă aveau vuvuzele în gât. Bineînţeles că au indignat vacile ce păşteau în apropiere. Una mai era şi gestantă, săraca. S-a încins, apoi, un fotbal pe cinste, s-a tremurat pe cinste şi s-a mai mâncat şi un pepene care, a fost bomboana pe coliva clănţănelii generale. Într-un final am  ridicat păturile şi ne-am urcat rebegiţi în maşini. Mergând eu în capul coloanei, escortat de organe, ghiciţi cine mă opreste în Săruleşti ? Nu ghiciţi în veacul vecilor ! Mă opreşte, oameni buni, POLIŢIA  ROMÂNĂ !!! Stop, până aici mi-a fost ! Sigur sunt traficant de droguri, de arme sau de carne vie şi eu nu ştiu. Poliţie în spate, poliţie în faţă. O sfeclisem ! Mă uit pe bancheta din spate să văd dacă nu cumva Bambi, Limoncita sau Bianca  fumează ceva nasol şi ilegal sau dacă nu au, cumva, calaşnicoave pe sub maieuri. Nicidecum ! Bianca era cu o mână în nas şi cu cealaltă se uita pe geam iar Limoncita şi cu Bambi îi bârfeau, cu ambele mâini, pe Suspinel, Ţepeluş şi Şvarţi. Singura problemă care ar fi fost era aceea că erau făcute din carne vie, pe care eu o ''traficam'' de la Poiana Mărului la Buzău şi putea să fie un delict  transportul lor. Pe moment mi-a părut rău că nu le lăsasem la mânăstire. Se făceau călugăriţe şi nu şi-ar mai fi bătut capul cu şcoala, dansul şi cu băieţii. Le-ar fi fost, poate, mai bine, iar eu nu aş mai fi avut emoţii în faţa poliţistului.

 O voce piţigăită mă trezeşte din temeri şi supoziţii:

- Sunt agentul Sărulică de la poliţia… vă rog să-mi prezentaţi documentele dv. !

Bag mâna în portofel, după acte şi încep să caut şi să găsesc: buletin, permisul de conducere, bonul de la bere şi muşchiuleţul afumat, certificatul de înmatriculare al maşinii, certificatul de exmatriculare, a mea, din clasa a IX-a, pe care îl ascund de atunci, în portofel, de mama,  legitimaţia de liberă intrare în NATO, legitimaţia  de intrare în CEE, iconiţa dată de Elena, care mă fereşte de necazuri pe drum, lista de făcut piaţa dată de Marelia, un talisman care mă fereşte de necazuri în casă, cartea de vizită a lui Barack Obama, cartea de vizită a lui Bill Gates, cartea mea de vizită, mototolită, pe care le-am dat-o sus numiţilor şi pe care le-am cerut-o înapoi pentru că alta nu mai am, ( cred că din cauza asta nici nu mă mai sună !) , o rovignetă de acum 5 ani,o tăbliţă de la Tărtăria, 7000 de pinuri şi coduri de acces în conturi de card, o sculă mică, (de amatori ) pentru clonat carduri cu sume mici, o bucăţică dintr-un meteorit de 2 kg care mi-a căzut în cap acum 6 ani iar imediat după impact Marelia a reuşit să mă convingă să o las pe Elena la dans sportiv, etc. Poliţistul, fin psiholog, le citeşte cu calm şi interes, curios să-mi facă profilul psihologic, de infractor, apoi  se trezeşte rostind, deşi nu era nici cazul, nici momentul  şi se mai şi  întunecase, o întrebare uşor nesimţită, dacă nu chiar obraznică:

- Daaaa…, RCA aveţi?

- Sigur că da, răspund eu, superior, sigur pe mine şi un pic ofensat de simplitatea întrebărilor din testul poliţistului! Nu mi-aş permite în veci să circul fără asigurare! Şi dăi şi caută, şi dăi şi caută... Mă uit după un loc uscat ca să răstorn conţinutul portofelului dar nu găsesc aşa că sunt nevoit să scot iar câte un bileţel din portofel: măsurătorile de la dulapul ce trebuie să-l fac pe hol şi pe care îl credeam pierdut de 5 ani, măsura de la covorul ce trebuie cumpărat în dormitor, de la jaluzele, numărul de telefon al mamei soacre, pe ăsta îl pun deoparte, în alt compartiment,  pentru că l-am crezut pierdut de vreo 3 ani, pv-ul de  amendă, de la ultima oprire a poliţiei, vreo trei hrisoave de la Carrefour, Kaufland şi XXL, buricul Elenei, legat cu fundiţă roz,  doi purici uscaţi de la Meli, pisica noastră care mă pupă mereu pe portofel, scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, dar RCA-ul, neam ! Poliţistul cel amabil îşi pierde răbdarea şi începe să mă suspecteze că fac joc de glezne şi că trag de timp. Deja se îndreaptă spre maşină să-şi ia chitanţierul de pv-uri când,  doamnelor şi domnilor, salvarea îmi vine pe neaşteptate de unde nici nu mă aşteptam. 
În faţa mea se opresc, în trombă două maşini: Un Megane cu elan şi o Skoda, în doi timpi şi trei mişcări, adică exact aceleaşi maşini care m-au stresat şi m-au urmărit tot drumul. Poliţiştii,  Emil şi Florin, sub acoperirea nevestelor, Alina şi Mihaela.  Florin se dă jos nervos şi se recomandă cu o voce tunătoare:

- Sunt Ionel, zis Florinel, de la 13-14 cu Andrei, ne cunoaştem cumva ? 
M-a apucat frica şi am început să tremur pe sistem nervos. Nu vă mai zic că mai aveam şi vreo trei felii de pepene, relativ  mari, înghesuite într-o vezică, relativ mică... N-am avut bani de una mai mare!

Eu îl cunoşteam, oarecum, dar nu cunoşteam dacă el mă mai cunoaşte întrucât ne mai cunoscusem şi cu alte prilejuri în care ne prefăcuserăm că nu ne cunoaştem şi aşa a trebuit să facem cunoştintă iar, din nou, încă o dată. Am răspuns timid, prefăcându-mă că nu-l ştiu:

-         Ştiţi, nu cred că am avut plăcerea, dar dacă insistaţi, facem cunoştinţă!

-         Nu cu tine mă, tună el autoritar, prefacându-se că nu mă cunoaşte deşi mai făcusem odată cunoştinţă. Cu domnu', zise, arătând spre poliţistul care mă oprise!

Poliţaiul, opritor de şoferi nevinovaţi, îngăimă şi el încurcat:

-         Ştiu şi eu,  parcă v-am văzut la o emisiune, la televizor, dar nu mai ştiu unde, ori la Dan Diaconescu în Direct, în cazul Elodiei, episodul 785, ori la ''Trădaţi din Dragoste ''sau ''Iubire Interzisă'', când aţi fugit cu femeia de serviciu de la bloc să mâncaţi pufuleţi în spatele transformatorului de curent electric!

-         Greşit! Răspunde Florinel, scăpărând scântei. Nu am fost eu ăla, mie îmi plac caramelele şi le mănânc pe bloc, singur, că nu mă lasă Mihaela, dar mi-ar fi plăcut şi ceva pufuleţi, de ce să nu recunosc!

Poliţistul  se impacientă, însă şi a întins mâna la mine să-i înmanez RCA-ul. Eu negăsindu-l, i-am pus în mană toate cele  473 de bileţele pe care le-am mai găsit prin portofel. Cum începuse să se întunece şi erau greu de citit, poliţistul Sărulică renunţă, plictisit.  Făcu trei bezele alegretelor din spate, mă salută respectuos, dădu mâna cu Florinel, de la 13-14, şi-mi spuse că mă aşteaptă cu RCA-ul când oi mai trece pe la Poiana Mărului.

- Trăite-ar Dumnezeu, dom' Florinel, da ştiu că l-ai băgat în sperieţi pe domnu' de la circulaţie! Ori s-a jenat să-mi mai citească corespondenţa de pe bileţele, ori l-a speriat vocea ta de vuvuzelă. Bine că nu s-a întâmplat lângă barajul de la Siriu că precis fisurai barajul cu glăsciorul şi inundam toată Valea Buzăului. Asta ne-ar mai fi lipsit pe praful ăsta!

Şi uite aşa am scăpat basma curată, ajutat de un poliţist, cu faţă umană, cu care a trebuit să mă împrietenesc, până la urmă, ,după ce, în prealabil, am făcut iar, din nou, cunoştinţă. Am ajuns cu bine acasă, cu  alegreţii oxigenaţi şi cu forţele refăcute.

- Să vă fie de bine, dragilor, sper că n-a durut!

- Da, chiar aşa, dom' Florinel, nu ştii unde mi-am pus eu asigurarea aia, de RCA, că parcă o vad şi acum în faţă, cum stăteam  cu spatele la uşă,  pe scaunul  din biroul de la Groupama şi  agentul de asigurări scria la ea?

 Doamne, ce am început să uit şi dacă sunt  2-3 ani de atunci… !

        Această poveste nu este o poveste pentru că are un sâmbure de adevăr.

Dacă are un sâmbure de adevăr înseamnă că povestea, este, de fapt, o legendă. De legendă sunt însă drăguţii de alegreţi iar de poveste a rămas excursia. Sâmburele de adevăr, din păcate sau din fericire, este doar cu puţin mai mare decât sâmburele de dudă.

        Toate personajele din legendă sunt reale cu excepţia personajului ''Florinel '' care este de poveste şi care, în mod normal,  n-ar fi avut ce căuta într-o legendă, care este alt gen literar. L-am introdus, totuşi, în legendă la cererea alegreţilor pentru că este simpatic şi îi face să râdă. Când călugărul cu bărbiţă ne ameninţa, la mânăstire, cu evacuarea, datorită râsetelor alegreţilor provocate de personajul de poveste, Florinel, m-am gândit să-l scot din legendă. Instantaneu Florinel a început să plângă să-l mai las cu alegreţii măcar până se întunecă! Mi s-a făcut milă de el şi l-am lăsat. Vreau să vă spun că nu regret decizia pentru că, iată, m-a scăpat de amendă, exact când se întuneca şi trebuia scos din poveste, altfel... deveneam şi eu de poveste...

Şi-am încălecat pe-un  inorog şi v-am pus, dragi alegreţi, legenda pe blog !

Apel umanitar către hoţul care îmi fură poze de pe blog !

 Simpatic şi naiv cum sunt, încrezător în buna credinţă a celor din jur, în dreptate şi adevăr, constat, acum câteva zile, dispariţia a trei fotografii. Două din ultima postare si una cu mine, făcută de organele de anchetă după ultima bancă pe care am  spart-o şi ultimul stâlp trântit la pământ în urma unei parcări laterale mai puţin inspirate. Ţin mult la poza asta pentru că mă defineşte. Celelalte două sunt, una cu distinsa  doamnă preşedintă a clubului Alegretto şi cealaltă cu cuplul ,scuzaţi cucufonia, cel  mai tare de dansatori pe care i-au văzut alegreţii în viaţa vieţilor lor, Adi şi Georgiana.Să nu încercaţi să-i muşcaţi că vă spargeţi dinţii! Fac un apel la omenia hoţului, să-mi înapoieze pozele pentru că sunt răvăşit total, la haine,la gânduri, la păr iar metafizicul meu este pe dos şi i se văd cusăturile, cusute de mântuială! Până atunci, o să pun o poză cu mine ,din copilăria mea frauduloasă. Pardon,frumoasă!. V-am pupat pe VISA CARD!

- Hoţule! Dă, mă , pozele!