Francisc Mraz Ferko este fotograf, regizor, scenarist, director de imagine şi fondatorul Şcolii de Poetică Fotografică
– un proiect unic, pe care îl descrie ca pe “un act de mare libertate,
de iubire”. Susţine că fotografia de expresie este opusul instantaneului
şi spune despre conceptualism că este contra artă. Interviul ce urmează
a fost realizat cu ocazia Atelierului de Fotografie cu Francisc Mraz
organizat la SinPRO (24-26 mai 2013), căruia dorim să îi mulţumim pe
această cale. Fotografii din timpul Atelierului puteţi vedea pe pagina noastră de Facebook.
De la film la fotografie şi invers: când aţi descoperit înclinaţia pentru cele două?
Francisc Mraz Ferko: Eu
fiind o fire mai curioasă, îmi place să spun că sunt un întârziat
permanent. Târziu am intrat la facultate (Academia deTeatru şi Film din
Bucureşti – UNATC). Evident, cu aceeaşi mică întârziere am terminat-o pe
la 38 de ani. În schimb, pe cât de întârziate fire şi soartă am, pe
atât de spectaculoase sunt recuperările. Cred că niciunul dintre colegii
mei, cu 15-20 de ani mai tineri decât mine, nu se pot lăuda acum cu
aproape 60 de filme de scurtmetraj. Nu se pot lăuda cu performanţele
didactice, profesorale, estetice şi poetice din domeniul fotografiei. Aş
spune că, până la urmă, această maturizare, acest timp lăsat
îmbogăţirii culturale, sunt foarte importante. Şcoala făcută mai târziu
decât de obicei este mult mai fructuoasă. Practic, eu la facultate mi-am
umplut goluri, pe când ceilalţi învăţau pe brânci. Învăţatul pe brânci
nu este bun. Deloc! E o ingurgitare foarte forţaţă a noţiunilor, n-are
eleganţă, n-are acea jucăuşenie, care aduce roade în final şi
pune pecetea pe întreaga existenţă. Aşa că îi rog pe părinţii care vor
ajunge la aceste cuvinte să nu grăbească soarta copiilor lor, să îi lase
să se maturizeze. E adevărat: nu prin baruri, nu cu muzică din asta,
uşoară, ci dacă văd că odraslele se îndreaptă către citit, către muzică
serioasă sau filme de bună calitate, să le lase, pentru că atunci vor
face cum trebuie facultatea. Fotografia a venit prima, a fost cea mai la
îndemână manieră de a-mi exprima, de a-mi exersa personalitatea. Culmea
este că, atunci când ea a fost singura mea modalitate de exprimare,
i-am interogat personalitatea estetică deoarece, realmente, atât de
democratică este arta fotografică (acum îi zic curajos “artă”), încât
riscă să se declaseze din statutul de artă. O poate face oricine. Se pot
face fotografii accidentale – păi nici o altă artă nu permite
accidentul. Se învaţă relativ repede, dar puţini ajung la performanţă.
Cât despre asocierea între fotografie şi film, în tinereţea mea spuneam
că dacă voi ajunge să fac film, atunci fiecare imagine va fi o
fotografie extraordinară. Prostii! Filmul are cu totul şi cu totul alte
pedale, în care polisemia trebuie atinsă şi expresia cinematografică să
înflorească, să devină virilă, puternică, juvenilă, tinerească,
glumeaţă, serioasă şi tot ce îi trebuie oricărei arte. În schimb,
fotografia m-a ajutat, mi-a inspirat anumite atitudini cinematografice
şi anumite poziţionări îndrăzneţe în cadru. De când am iniţiat această
Şcoală de Poetică Fotografică în Bucureşti, am evoluat enorm în
introspecţia teoretică, inventând de-a dreptul structuri teoretice total
noi şi care pot fi aplicate în câteva zile. La fel am făcut şi cu acest
Atelier din Timişoara. În câteva zile, oamenii au înflorit, s-au
disciplinat extraordinar în expresia fotografică, şi-au părăsit
atitudinea neutră, mediocră, eufemistică. Până la urmă, eufemismul este
cel mai mare pericol…
Din perspectiva dumneavoastră, credeţi că fotograful este un actor sau e un regizor?
F.M.F.: Nici, nici. Şi,
şi. Regizor este de multe ori. Şi, de foarte multe ori, un regizor
prost. Regia este o artă mare. E nevoie de subtilitate, modestie,
smerenie. Dacă nu se dezvoltă această atitudine regizorală, se introduc
nişte falsuri extreme în expresia fotografică. Manevrarea oamenilor după
voinţa mea: adică iau un om fals şi îl introduc într-un ambient care nu
este foarte specific, dar mie, personal, îmi place. Trebuie să reuşesc,
să fac această convieţuire, aproape naturală între două entităţi
disparate – un actor (subiectul fotografic) şi mediul. Regia în
fotografie mai are încă o manieră de verificare, în momentul în care
rezultatul este covârşitor, spendid, atunci nu mă interesează dacă se
vede actul regiei. Fotografia este bună, puternică, iar actul regiei
este bun, majestuos. În caz contrar, încep problemele. Şi atunci i-aş
sfătui pe domnii care îşi regizează fotografiile s-o lase baltă.
Ce ne puteţi spune despre Şcoala de Poetică Fotografică din Bucureşti?
F.M.F.: Este un act de
mare libertate, de iubire. Este o şcoală care se foloseşte de acest
vehicul de a învăţa diverşi participanţi şi doritori despre poetica
fotografică. Până la urmă, este o şcoală de formă, de redescoperire a
propriei personalităţi.
Care este media de vârstă a studenţilor de la Şcoala de Poetică Fotografică?
F.M.F.: Dacă este să
fac o medie a celor aproape 300 de absolvenţi ai Şcolii, ar fi 30 şi
ceva de ani. Peste 95% sunt deja absolvenţi ai unei facultăţi. Marea
majoritate vine să îşi redobândească sufletul. Sună puţin pretenţios,
romantic, dar este o realitate. Eu în şcoală încerc să îi învăţ să îşi
recapete capacitatea de a se bucura de obiecte, de oameni, de lume, de
spaţii.
Cum definiţi fotografia de expresie?
F.M.F.: Fotografia de
expresie este opusul instantaneului. Este o esenţializare. Instantaneul
este un act uşor imbecil, în care se decupează cu grijă tot ce există în
jurul milisecundei, care înseamnă fotografia. Înseamnă o curăţare de
orice încărcătură, un act relativ stupid de izolare a vibraţiilor
multiple care se întâmplă mereu între noi şi numai o biată milisecundă o
fixează undeva. Aia nu e fotografie! Fotografia de expresie
esenţializează timpi adiacenţi momentului. Într-o fotografie bună simt
ceva din ce a fost înainte de acea milisecundă, simt o concluzie. Deci,
inclusiv timpul, acţiunea şi atmosfera sunt esenţializate în minimum
trei etape mari: prezent, trecut şi viitor. Asta e fotografia bună!
Sigur, fotografia bună trebuie să se bazeze şi pe o compoziţie solidă,
interesantă. Nu este suficient să coagulăm în jurul formelor,
fenomenelor şi liniilor dominante. Trebuie să renunţăm la stupidităţi
precum utilizarea exacerbată a secţiunii de aur, care rigidizează şi
omoară fotografia. Secţiunea de aur trebuie cunoscută pentru a fi
evitată! De obicei, fotografiile suferă de lipsă de dinamism, de
vitalitate şi viaţă. Viaţa nu este nici antenaştere, nici post-moarte.
Viaţa este după naştere şi înainte de moarte şi este specifică prin
acţiuni opuse şi coexistentă între bucurii şi drame. Aceste lucruri se
pot face întotdeauna prin esenţializare de mai mulţi timpi ai diverselor
acţiuni şi atmosfere, prin această ocolire a mijloacelor de rigidizare a
fotografiei.
Am aflat că, pe lângă fotografie şi film, mai aveţi şi alte pasiuni: alpinismul şi scufundările.
F.M.F.: În jur de 10
ani am practicat alpinismul. Nu am fost niciodată un sportiv, un
musculos. Dintotdeauna am practicat alpinismul poetic. Când din 10 în 10
metri, căţărându-te pe stâncă, se schimbă atmosfera spaţiului pe care
îl cucereşti, la care ai permisiune să intri cu delicateţe şi prietenie,
capeţi în suflet o mulţumire inimaginabilă, un sentiment de libertate.
Nu este concurenţă, nu e dovedire. Cumva, alpinismul m-a condus la
foarte cristalina poziţie pe care o am acum faţă de artă, în care exclud
cu vehemenţă orice urmă de dovedire, de demonstraţie. În momentul în
care cineva vrea să demonstreze ceva prin artă, a părăsit barca artei!
Nu mai este artist, nu mai face artă. Tocmai din acest motiv voi atinge
un punct extrem de dureros: toată Europa şi toată America “călăresc” pe
această “iapă buboasă” şi urâtă a conceptualismului. În momentul în care
se aplică conceptualismul, se ajunge la acea mârşavă lovitură de
graţie, prin care comunicarea, spritualitatea sufletească (care este
specifică artei, care trebuie să bucure la un nivel cât mai înalt
publicul, consumatorul) decad la comunicarea socială, extraestetică.
Orice artă care se numeşte conceptuală este lovită de nulitate, este
contra artei. Cei care fac artă conceptuală şi o propagă sunt, în mare
măsură, criminali. Ce sens are să dau drumul la şuvoaie întregi de
eufemisme, în care îi laud pe unii doar ca să mă laude şi ei pe mine? Nu
am nevoie. Nu mai am nevoie, slavă Domnului! Hai să spunem lucrurilor
pe nume…
Odată cu practicarea alpinismului, care
se consumă cu un efort fizic considerabil, pe care trebuie să îl reiei
săptămână de săptămână, eu, pornind pe calea aceasta cu stat mult pe
scaun, cu studii şi citit, scufundarea a venit ca o mică răsplată pentru
toţi anii de sedentarism activ. Am cunoscut o lume foarte frumoasă, am
apucat să ajung la brevet de nivel doi, în care am făcut şi scufundări
de noapte, de adâncime. Făceam şi cursuri de fotografie subacvatică. În
ultimul timp nici pentru asta nu prea mai este loc, pentru că am iniţiat
şi anul de Meşterat, în cadrul Şcolii de Poetică Fotografică, în care
studiem patru arte diferite de fotografie: muzică, pictură, proză si
film – câte 15 capodopere din fiecare.
Ce i-aţi sfătui pe tinerii fotografi?
F.M.F.: Să asculte
Bach. Să vadă, să consulte pictori de mare clasă cum sunt Matisse,
Giotto, foviştii, în general, sau pictura parietală de acum 30.000 de
ani. Matisse a fost un fovist pur-sânge, care a rămas astfel până în
ultimul moment, la fel cum Monet a rămas impresionist până la moarte,
introducând inovaţie şi fiind promotorul picturii abstracte,
non-figurative. Să studieze Joan Miró! Până nu se joacă cu micile
animăluţe ale lui Miró, omul parcă nu poate să fie în mod asumat şi
intelectual jucăuş. Trebuie să citească Dostoievski, Tolstoi, Agopian,
Bănulescu. Să vadă filmele lui Fellini! Menzel iarăşi cred că trebuie să
fie studiat. Sunt, cel puţin, 20 de cineaşti care au, cel puţin, un
film uriaş. În momentul în care consumă toate acestea, aproape fără
efort pot să devină fotografi. Fără chestiile acestea, cu foarte multă
“gimnastică” intelectuală şi fizică, să se străduiască să fie puţini
performanţi ca fotografi, dar niciodată foarte buni. Ori trebuie să aibă
o intuiţie nativă, neerodată de spaţiul urban, ori să se autoelastifice
prin consum de înaltă estetică.
Credit foto: Imre Szabo
Preluare de pe SINPRO foto-video Romania (blog.sinpro.ro)
