Dacă nu vă puteţi obişnui cu un partener paiaţă puteţi să alegeţi unul mai cu viaţă!

Tango. Un clip ce ar trebui să pună alegreţii pe gânduri!

 Dragii mei alegreţi!

Învăţaţi să fiţi buni, generoşi şi să gândiţi pentru doi.
Dansul sportiv se dansează în doi.
 Respectaţi-vă şi ajutaţi-vă reciproc pentru că dansul este  ca o barcă cu vâsle, dacă o vâslă este mai scurtă sau dacă trage mai tare, sau mai încet, barca se va  învârti în loc şi nu va putea  merge nicăieri.
Dacă aveţi altă optică priviţi acest minunat moment de pantomimă, plin de tâlc şi vedeţi cine v-ar putea fi partener(ă) pe viitor dacă sunteţi egoişti!
Vă pup pe talent!
Accesaţi acest link:
http://www.youtube.com/watch?v=rnGBTpVFCtM&NR=1&feature=fvwp

Cuvântul antrenorilor şi a preşedintei clubului Alegretto

Imperialistu' Alex şi alegreţii vă aşteaptă opiniile, doamnelor şi domnule, pe aceeaşi temă: Maribor 2010

Până atunci vă prezentăm o nouă delicatesă italiană:

                       
SENDVIŞUL      '' VENEŢIAN ''

preparat şi mâncat de vestitul bucătar Adrian Italian.

Ingrediente:

- caşcaval;
- piept de pui;
- Eugenia;

- foamea a mai mare posibilă.


Atenţie!
Se mănâncă numai la Veneţia în compania micilor imperialişti şi alegreţi.

Poftă bună?

Alegreţii cu Imperialistu’ la Maribor - de Alexandru Golunga ( n'are încă poreclă dar are 12 ani )

   

Odată ca nicodată,                                       

Nu-mi amintesc când şi cum,                

 O ceată răsfirată,                              

 Era pe drum.                                      

 În drum spre Maribor erau,                

 La un concurs mergeau,                       

Premii multe luau,                               

 Şi desigur se bucurau.                        

 Destul cu vorbitul la                           

 persoana a III-a,                     

Să vedem cum a fost cu                       

 Sfânta Filofteea…                    

Drumul cu avionu’                               

Liniştit a fost.                                   

Da-n maşină,                                      

Iconă…să..ră..siţi am fost.                   

Fazan noi am jucat,                             

Bianca ne-a închis,                              

Şi noi am încercat                              

……şi ea tot ne-a închis.                      

Ajunşi în Maribor,                             

Ne-am şi cazat rapid,                        
 Ospitalitatea lor,                                
Tare ne-a uimit.                                 

                                                            
Cum condiţiile super erau,

Imediat ne-am acomodat                     

Şi cum toţi veseli eram,                       

De râs ne-am apucat.       

 Desigur, am şi mâncat,              

Şi-am şi băut: 
Borsec de la robinet,
Băut în stil alegret,

Torturi care mai de care,       
Oale pline de mâncare,

 Care de fapt farfurii erau,                
Şi eugenii cu caşcaval stăteau….

Următoarea zi obositoare a fost,

Dar am făcut concurenţa toast!

De-a medalii şi diplome,

N-aveam loc în valiză pentru ele…

         

La fel şi următoarele zile…

Da’ când a venit vorba de plecat ,

Tare ne-am bucurat,

Că spre Veneţia ne-am îndreptat.

         

E cel mai fain în Piaţa San Marco

Unde sunt mulţi porumbei,

Mi s-au urcat în cap,

Şi m-am jucat cu ei.

Bambi cam tristă a fost,                 

Când să plecăm a trebuit,

Dar şi-a luat la revedere,

Gândindu-se că va zice într-o

zi: ,,am revenit”.

Plecarea a fost o fascinantă experienţă,

Care niciodată n-o voi uita,

Indiferent,

De ce s-ar întâmpla……

Concursul de dans sportiv de la Maribor 2010 - de Costin Frăţilă ( Şvarţi - 12 ani şi restu' zile)

Cu două săptămâni înainte de concursul din Maribor antrenorii ne-au anunţat de plecarea în Maribor pe data de 9-14 decembrie. Toţi ne-am bucurat foarte mult. Am început să avem antrenamente mai multe şi să ne antrenăm mult mai intensiv. A venit momentul mult aşteptat. Toţi am făcut pregătirile. Chiar dacă unii nu au fost niciodată cu avionul, toţi eram cu sufletul la piept. Până în aeroportul din Bucureşti am plecat cu două maşini. A fost cam greu deoarece aveam foarte multe bagaje şi ni le-am îngesuit pe lângă noi. Iată-ne în aeroport, aici i-am întâlnit pe antrenori şi pe Alex, noul partener al Biancăi. Am aşteptat entuziasmaţi sosirea avionului. Am urcat bagajele în avion şi am decolat. Din avion am avut posibilitatea să vizualizăm o privelişte minunată, plină de nori. La  aterizare în Italia au venit două maşini cu care ne-am dus la hotel în Maribor. În maşină unii au dormit alţii s-au jucat fazan.. Ajunşi la hotel, am despachetat şi toţi căutam bomboana de sub pernă. Camerele erau foarte frumos amenajate, ca anul trecut. Când am scos mâncarea ne-am speriat. Era aşa de multă încât am umplut vreo 3-4 sacoşe. Gazdele din hotel erau foarte cumsecade. Când s-au dus Alin si Alex după fierul de călcat şi după umeraşe, ne-au dat şi masa dar şi o grămada de umeraşe. Apoi am fost la supermarchet să luăm ce ne mai trebuie. După aceea am ajuns la hotel am mâncat şi ne-am culcat. A doua zi trebuia să mâncăm foarte bine pentru a avea enrgia la concurs. Am mers în cameră apoi domnişoara Georgiana ne-a coafat pe toţi, ne-am machiat, cămăşile erau călcate de Domnul Adrian. Dar, până să plecăm, a trecut Moşul pe la noi. Ne-a adus opt halate pentru concurs. În staţia de autobuz toţi am rămas cu privirea la un afiş despre o pisică pierdută  A venit autobuzul şi am ajuns la sală. Acolo ne-am echipat şi eram pregătiţi pentru concursuri, chiar daca  aveam puţine emoţii. După  ce terminam de dansat o categorie trebuia să ne schimbăm foarte repede. Antrenorii ne ajutau şi aveau foarte multă grijă de noi. Dupa aceea ne-am bucurat foarte mult de rezultate.

Aşa a fost în toate zilele de concurs. După zilele de concurs, pentru recreere, ne-am gândit că ar fi bine să mergem în Veneţia. Ajunşi acolo toţi am rămas uimiţi. Peste tot era numai apă. Am mers să vizităm diferite magazine şi Piaţa San Marco. Acolo am hrănit porumbeii care se urcau pe noi şi am mers cu vaporaşul. M-am simţit foarte bine în Veneţia. În ultima zi cele două maşini ne-au dus la aeroport si am plecat. Când am ajuns pe aeoroportul din Băneasa  părinţii împreună cu Domnul Ion ne-au aşteptat cu şampanie şi un imn care sper să schimbe România.

SFARSIT!!!

Imperialişti şi alegreţi la Maribor 2010 - de Vlăduţ Meşca ( Ţepeluş - 14 ani )

Deci să încep cu începutul. Am avut un concurs internaţional in Slovenia, Maribor. Concursul a ţinut trei zile şi toate perechile s-au întors victorioase (în jur de 22 de finale). Am plecat în jurul orei 8:00, cu maşina spre aeroport.

Aici toate bune şi frumoase, ne-am urcat în avion şi zbor plăcut „alegreţilor şi imperialiştilor”. Zborul cu avionul a fost ceva de neuitat. De sus de acolo oamenii nu se vedeau, iar maşinile erau ca nişte gândăcei. Ajunşi in Veneţia, am fost aşteptaţi de cei care au organizat concursul. De aici drumul l-am parcurs cu microbuzul. În microbuz am fost şapte persoane: Domnişoara Georgiana, Domnul Adrian, Bianca, Alex, Costin, Alin şi subsemnatul (Ţepeluş). A fost o călătorie distractivă pentru că ne-am jucat „fazan”, unde Bianca ne-a eliminat unul câte unul (pe băieţi); primul a fost Alin, al doilea Alex, al treilea Costin şi ultimul eu. În final Bianca şi domnişoara au ieşit victorioase. Am ajuns cu bine la hotel, în Maribor, unde am despachetat bagajele.

A doua zi dimineaţă ne-am pregătit pentru prima zi de concurs, domnişoara ne-a aranjat părul şi pentru asta îi mulţumim din suflet (fără ea am fi fost morţi). Concursul a fost greu şi obositor, dar eu şi Elena (Hellas) ne-am încurajat unul pe altul şi am trecut cu bine peste emoţii şi stres.

În toate cele trei zile de concurs, antrenorii au fost alături de noi şi ne-au dădăcit ca nişte adevăraţi părinţi. La întoarcerea din Maribor, ca drept răsplată pentru rezultatele obţinute, antrenorii ne-au răsplătit cu o mini-vacanţă de vis în Veneţia. Un oraş al apelor unde am vizitat Palatul Dogilor, Piaţa San Marco (cu o perlă scoasă de mine: „ce-i cu piaţa asta San Marco, aici se vând roşii şi castraveţi?”) Am văzut Podul Suspinelor, ne-am plimbat cu vaporaşul, am cumpărat suveniruri, iar seara am fost la o pizzerie şi am servit o pizza foarte gustoasă de la mama ei. Ne-am întors la hotelul unde eram cazaţi iar eu am dormit neîntors (ne mai luam în braţe, ne mai dădeam nişte picioare, nişte coate eu cu Alex şi Costin, dar una peste alta am dormit bine).

Ultima zi am mai cumpărat şi alte suveniruri pentru cei de acasă şi apoi am mers la aeroport. Eram în acelaşi timp bucuros pentru că mă întorceam acasă, dar şi foarte foarte trist pentru că ne despărţeam (oricum ne mai întâlnim şi la antrenamente, dar ne învăţasem cu toţii, eram ca o familie cu mai mulţi fraţi şi cu două perechi de părinţi).

Într-un final am ajuns în ţara noastră unde am fost aşteptaţi de o galerie de suporteri formată chiar din ai noştri părinţi.

În încheiere aş vrea să le mulţumesc antrenorilor că au fost alături de noi, că au avut grijă de noi mai ceva ca nişte părinţi  şi pentru că datorită lor am avut aceste rezultate foarte bune şi această mini-vacanţă de neuitat. Mulţumesc din suflet şi sper să mai avem ocazia  să mai mergem şi altă dată.

Această compunere a fost scrisă şi compusă de :

Meşca Vlăduţ (Ţepeluş)

Maribor 2010 - de Ştefania Teodorescu ( Bambi - 11 ani )

După ce am așteptat un an ca să mergem din nou la Maribor iată că a venit și acest moment <a fost şi a trecut foarte repede>. Iubesc faptul că pot merge cu alegreţii mei îndrăgiți și cu ai mei antrenori care dacă nu erau ei, eu nu cunoșteam atâtea şi nu aveam ocazia să merg în Maribor, Veneţia şi în multe alte locuri splendide.

          Călătoria a fost plăcută, mai ales că am zburat cu un avion roz (şic!) şi pentru că am fost împreuna cu Şvarţi, Hellas, Miţu, Ţepeluş şi Suspinel, încă un alegret şi un imperialist, adică Bianca şi Alex, compania alegreţilor mi-au făcut această călătorie să fie si mai frumoasă. De ce? Pentru că ei îmi sunt dragi.

Când am ajuns la hotel, în Maribor mi-am adus aminte de toate clipele petrecute în anul 2009 şi toate lucrurile hazlii pe care le-am făcut şi le-am spus.

              Antrenorii ne-au fost alături tot timpul şi au avut grijă de noi, au fost foarte buni  şi au ajuns să mănânce eugenia cu caşcaval pentru a avea noi destulă pâine. Ei au fost ca un Dumnezeu cu noi. Eu îi respect şi îi iubesc foarte mult pentru că întotdeauna sunt alături de noi la bine şi la rău.

              Concursurile au fost foarte grele deoarece am trecut la junior 1 şi pentru ca a fost concurenţă mare şi grea, dar să nu credeţi că nu am luat medalii, ba dimpotrivă am luat : 8 finale cu o medalie de aur, două de argint şi una de bronz, un loc 4, două locuri 5 şi un loc 6. A fost  bine dar se putea şi mai bine.

                Maribor şi Veneţia sunt ca nişte vise devenite realitate. Sunt nişte oraşe minunate, care merită să le vizitezi. Pizzeria era superbă mai ales că i-am aflat şi povestea. Oamenii de acolo erau foarte diferiţi de cei de la noi, ei erau cizelaţi şi nu vedeai pe nimeni ca scuipă seminţe pe stradă. Îmi aduc aminte de porumbelul Gică care îi era foarte drag lui Ţepeluş. Am avut ocazia să merg cu vaporaşu' pe canale şi am vazut Marea Adriatică şi foarte, foarte multe construcții  frumoase cum ar fi Podul Suspinelor de unde se uitau familiile pentru a vedea pentru ultima dată omul care era chemat la judecată.Tortul pe banda rulantă a fost foarte delicios, la fel ca apa de la robinet cu gust de apă plată.

            Cea mai hazlie întâmplare este aceea când eram la concurs şi ieşeam de la standard şi urma latino şi nu ştiam ce sa dansăm basic sau open, eram foarte derutaţi.
             Faptul că ieşim din ţară şi vedem altă lume alte locuri ne face să ne dezvoltăm caracterul să cunoaştem competitorii noştrii şi ce nivel are fiecare dansator. Este foarte important sa vezi şi altceva decât România.
            Mesajul meu pentru încheiere este următorul:
            - în anul care vine să vă de-a Dumnezeu numai cupe, medalii şi fericire pentru că fără fericire nu ar exista lumea. Alegreţi, să vă iubiţi antrenorii pentru că nu există pe lume oameni ca ei, asta vă asigur eu. Să vă ducă în Veneţia şi peste tot în lume şi să vă mai şi iubească, ca pe proprii lor copii. Eu îi iubesc şi îi asigur că îi voi iubi toată viața mea.

                                                     Cu dragoste,
                                                            Bambi

Am dansat la Maribor - de Alin Ion ( Suspinel - 15 ani )

Odată cu venirea sfârşitului de an, aşa cum am procedat şi în anul precedent, imperialiştii şi alegreţii şi-au făcut simţită  prezenţa prin rezultatele foarte bune obţinute la concursul International Maribor Open 2010 Slovenia.  Deplasarea noastră a avut loc, în acest an,de pe data de 9 decembrie până pe 14 decembrie.

Joi dimineaţa (9 decembrie), cu forţe proaspete, pregătit din toate punctele de vedere am plecat împreună cu tata spre aeroportul Băneasa din Bucureşti. Domnii antrenori Adrian Ciutoiu şi Georgiana Niculiţa urmau să ne preia în custodie pentru următoarele 5 zile.

Am călătorit din Bucureşti până  la Treviso (un sat din Italia) cu avionul. De la aeroport ne-au preluat două microbuze care ne-au dus până în Maribor. Din punct de vedere al transportului am călătorit foarte bine. În timpul zborului nu am avut parte de  turbulenţe sau de alte probleme, am avut ocazia să văd nişte peisaje excepţionale.Deplasarea cu cele două microbuze a fost la fel de plăcută cu ”excepţia” Biancăi Petrache care ne-a închis pe toţi (băieţii în special) la Fazan. Ne-am cazat, ca şi anul trecut, în hotelul care se numeste Pohorska Kavarna unde condiţiile au fost foarte bune iar gazdele s-au purtat atât de bine încât m-au făcut să mă simt ca ”acasă”.

Împreună cu Miţulica, Hellas, Ţepeluş, Bambi, Şvarţi, Bianca tropicana şi imperialistul Alex ne-am ajutat între noi  cât de mult s-a putut.

Domnii antrenori au avut grijă să mâncăm ceea ce trebuie, să ne culcăm la ora potrivită, să avem ţinutele pregătite, să arătăm impecabil şi multe altele.

Concursul a avut loc în aceeaşi sală dar în acest an mai frumos amenajată şi cu condiţii foarte bune pentru a concura. La concursurile IDSF Open, Open si nu numai, am concurat cu perechi puternice care vroiau, ca şi noi, să intre în finală. Rezultatele au fost pe măsura muncii noastre.

Lucrurile cu care m-a impresionat oraşul Maribor sunt ospitalitatea oamenilor  şi oraşul foarte curat şi civilizat.                                                                                                                                                                                                    Am avut şi o zi de relaxare în care am vizitat Veneţia. Veneţia înseamnă  pentru mine un loc încărcat cu amintiri şi sentimente a milioane de oameni care trec şi lasă în urma lor povestea fiecăruia. Este  un adevărat muzeu ”viu” care trebuie vizitat. Am fost cu toţii şi la o pizzerie unde am mâncat pizza ”de la mama ei”.

Pe italieni îi consider nişte persoane foarte agitate şi care vorbesc mult în schimb porumbeii  din piaţa San Marco erau prietenoşi cu cei care îi hrăneau.

Mă uitam la canalele străbătute de zecile de gondole care păreau a mă introduce într-un timp şi spaţiu de poveste.

Împreună am inventat şi un nou mod de a mânca tort şi l-am denumit „Tort pe bandă rulantă”. Fiecare îşi lua o porţie de tort diferită de a celorlalţi apoi o dădeam din mână în mână până când fiecare gusta din toate felurile.

Au fost multe lucruri care mi-au plăcut dar cel mai mult a fost participarea la Youth Standard iar întâmplarea cea mai hazlie a fost cu Şvarţi „Eu unde-mi pun cizmele? ”

Din punctul meu de vedere consider că acestă experienţă mă învaţă care este diferenţa dintre mine şi alţi oameni şi unde mai am de lucrat.

Vreau să le mulţumesc  din suflet domnilor antrenori Georgiana şi Adrian, d-nei Marelia şi nu în ultimul rând d-lui Mihai care au fost alături de noi în fiecare clipă!!!

                                                                                                                                       alegretul  Ion Alin

                                                                 

Prin străinătate - de Bianca Petrache ( Bianca tropicana - 11 ani )

  Salut! Sunt Bianca am 11 ani şi vreau să vă împărtăşesc puţin din amintirile mele legate de perioada în care am fost plecată!                     

  În dimineaţa plecării aşteptam cu nerăbdare să ajung în Maribor. M-am pregătit repede, iar în vreo 2 ore am ajuns la aeroport. Emoţiile erau evidente, deoarece era prima dată când călătoream cu avionul. Aşteptarea nu a fost mare, pentru că în puţin timp am urcat în avion. Jumătate din drum faţa mea a fost lipită de geamul micuţ al avionului. Priveliştea era minunată! A fost ca un vis, ce nu s-a sfarşit nici atunci când am aterizat în Veneţia. Ne-am îndreptat spre Maribor. Pe drum am jucat Fazan, închizându-i pe toţi băieţii ce jucau. A fost foarte uşor pentru că inventam cuvinte, cum ar fi “iconăres”, ce acum sunt în vocabularul din Biancopotamia, adică din ţara fondată de mine! Odată cu lăsarea întunericului maşinile în care călătoream s-au oprit la hotelul la care am fost cazaţi. Am intrat în cameră, ne-am organizat puţin, apoi am primit un bine-meritat somn, dupa o zi intreagă de călătorit.                                                                                     Prima zi de concurs a început cu emoţii, cel puţin pentru mine, deoarece nu am mai participat niciodată la o competiţie internaţională. Pe la prânz am pornit cu paşi repezi către sala de concurs! Cu ajutorul antrenorilor mei de excepţie, Adrian Ciutoiu şi Georgiana Niculiţă, am reuşit ,după doar două zile de antrenament cu Alex, să întrecem câteva perechi.                                                                           Eu şi partenerul meu, Alex, am scăpat foarte repede de emoţii, fiindcă am concurat doar în prima zi. Dar să nu credeţi că am stat degeaba! Am rămas lângă ring, pentru a-i susţine pe colegii noştri. Am stat mereu pe lânga ei şi i-am ajutat.

  Zilele petrecute în Maribor au trecut ca fulgerul…

   A venit şi ziua în care am plecat pentru o zi în Veneţia. Încercaţi să vă închipuiţi Veneţia. Vă dau un indiciu: este cel mai minunat loc din lume!

  Ne-am cazat, în sfârşit, la hotel. Să vă spun nişte lucruri foarte amuzante! Eu am ceva cu bureţii… oricând îi văd trebuie să mă frec pe faţă cu ei. Ce credeţi că am făcut? Am găsit unul şi mi-am dat cu el pe faţă! Dar de fapt ceea ce nu ştiam eu este că acela era un burete de pantofi!!! Costin, colegul nostru, s-a dus repede în baie să bea apă. După ce a ieşit, primele lui cuvinte au fost: “ce bună e apa asta plată de la robinet!”pentru că asta nu a fost suficient, Ţepeluş a întrebat: “Dar ce se vinde în piaţa San Marco? Legume?

  O zi a fost ca o ora în “Oraşul pe apă”. Maşinile erau defapt bărci în Veneţia, ce mergeau pe miile de canale.

  Am văzut Podul Alto, am mers pe Puntea suspinelor, am dat de mâncare porumbeilor în piaţa San Marco, dar nu în ultimul rând, ne-am plimbat cu vaporaşul; scuzaţi, cu autobuzul, pe canale.

   Toate aceste lucruri au fost posibile deoarece eu şi colegii mei am fost perseverenţi, şi cel mai important, noi Clubul Alegretto , avem CEI MAI BUNI ANTRENORI!

Maribor - de Elena Micu ( Miţulica - 14 ani )

          Ziua mult aşteptată venise! Când am plecat vremea era foarte bună . Zborul a fost excelent. Din Treviso am mers cu maşina până la Maribor.Ne-am cazat, iar apoi am mers la cumpărături.

Ospătaritele, la micul dejun şi în general, au  fost foarte drăguţi şi amabili cu noi.

          Domnii antrenori au avut grijă de noi ca şi cum am fi fost copiii lor. Ne puneau masa, aveau grijă la ce oră ne culcăm, să ne facem patul şi să lăsăm curat în urma noastră. Domnişoara ne-a făcut cele mai frumoase cocuri. A avut grijă să arătăm cât mai bine pe ring. La concurs ne-au ajutat să ne îmbrăcăm, să ne schimbăm florile de coc ( de la standard la latino şi invers ), să ne schimbăm numerele. Stăteau mereu lângă ring şi ne spuneau ce nu am făcut bine şi ce trebuie să facem ca să îmbumătăţim calitatea dansului. Au fost alături de noi mereu, chiar şi atunci când nu intram mai departe, nu luam locuri foarte bune, sau nu trăgeam destul de mult. Au avut grijă să nu ne lipsească nimic. Ne cumpărau apă, perie şi flecuri de pantofi. Ne puneau mâncare la noi. Au fost ca părinţii noştri, sau chiar mai mult.

          Concursul a durat trei zile. Stăteam de dimineaţă până seara. Concurenţa a fost mare, mai ales la tineret. Rezultatele au fost la unii foarte bune , iar la alţii nu tocmai bune.

          Pe lângă zilele obositoare de concurs, seara mâncam tort pe bandă rulantă. Fiecare îşi lua un anumit tip de tort şi prin rotaţie dădeam şi la alţii.

          Îmi doresc ca şi la anul să mai vin! ( Dar pentru asta trebuie să muncesc mult mai mult! )

          După cele trei zile de concurs am mers în Veneţia. Când am ajuns vremea era superbă. Soarele ca o minge de foc strălucea pe cerul azuriu fără un nor. După ce ne-am cazat, ne era foame, aşa că am mâncat fiecare copil un sendviş făcut de domnişoara Georgiana. Dar altă mâncare nu mai era decât...sticksuri, eugenii, nişte piept de pui şi puţin caşcaval. Domnul Adrian, ca să ne mai rămână nouă mâncare, a mâncat eugenie cu caşcaval şi piept de pui.         ( numia dumnealui ştie ce gust a avut! ). Costin a ţinut să ne dezvăluie un secret: apa de la robinet avea gust de apă plată! Bianca şi-a făcut pielea de pe faţă mai fină şi mai lucioasă cu un bureţel de pantofi, iar Vlăduţ era nedumerit ce se vinde în piaţa San Marco. « Sătui » de atâta mâncare am plecat să vizităm Veneţia. Domnişoara Georgiana şi domnul Adrian au fost ghizii noştri. Ne-au plimbat prin toată Veneţia. Am intrat chiar şi în muzeul lui Leonardo da Vinci. Piaţa San Marco a fost mirifică. Porumbeii blânzi şi prietenoşi se urcau în capul sau pe mâinile noastre dacă le dădeam de mâncare. Ne-am plimbat cu vaporaşul. A fost foarte frig, dar totuşi, am stat în spatele vaporaşului.  După am fost la o pizzerie. Ne era foarte foame.  Ospătarul, care era şi patronul restaurantului a fost foarte amabil cu noi. A fost foarte, foarte bună pizza, mai ales după o zi de mers în continuu prin Veneţia.

          Domnul Marian ne-a făcut o mulţime de poze!

          Am luat şi suveniruri pentru noi şi pentru cei de acasă.

          Nu a fost o singură întâmplare hazlie, sau una mai frumoasă, au fost multe şi la fel de frumoase şi mereu exista una...la fiecare minut ( sau ne aduceam aminte de altele de dinainte şi tot găseam  motiv de râs).

          În călătoria aceasta am cunoscut altă lume, peisaje splendide şi o mulţme de lucruri noi, dansatori foarte buni din toate ţările.

          Am văzut modele de rochii şi care este adevărata concurenţă.

          Experienţa pe care am trăit-o a fost uimitoare!

Dans la Maribor, 2010 - de Elena Marian ( Hellas Limoncita - 13 ani )

Dragi cititori, cum să vă spun?

M-a cuprins un dor de ducă nebun

Aşa că domnul Adrian ne-a luat bilete de zbor

Spre Treviso, un oraş cu aterizor.

Călătoria cu W!ZZ Air a fost minunată, 

Iar norii ne-au cântat o frumoasă sonată.

Mai apoi au fost străpunşi de piscurile Alpilor Italieni

”Puţin” mai înalţi decât ai noştri Apuseni

Şi suflând din răsputeri pe cer l-am scăpat de troieni.

La aeroport doi domni ne-au întâmpinat

Şi degrabă către înfriguratul Maribor noi am plecat.

La grandioşii Alpi, tot m-am uitat.

Tare mult m-au fascinat!

Numai că visul frumos mult nu a durat

Şi emoţiile m-au apucat.

Căci m-am trezit că aveam mult de concurat

Şi până la Pohorska grijile m-au frământat.

Bambi avea ochii mici de oboseală,

Miţu era cuprinsă de plictiseală,

Suspinel era bulversat de învălmăşeală,

Bianca se ocupa de al Biancopotamiei dicţionar,

Iar eu, de un banal chestionar.

Alex descoperea ale telefonului secrete,

Ţepeluş râdea pe ascuns de alegrete,

Iar Şvarţi se înfrupta înfometat dintr-un castravete.

A doua zi, Georgiana ne-a făcut deosebite coafuri

Şi de aceea îi mulţumesc în versuri.

Adrian tot a călcat cămăşi,

Băieţii fiind... cam puturoşi.

Deodată Suspinel a strigat, pe nerăsuflate:

- Fraţilor! Moş Nicolae ne-a adus halate !

Competiţia a decurs cum nu se putea mai bine

Pentru că ne-am îndopat cu Isostar şi vitamine.

De medaliile câştigate ce să mai zic?

Sunt  mai valoroase decât aurul dacic.

Georgiana a stat mereu lângă noi

Şi ne-a-ncurajat să fim la dans vioi.

A avut emoţii pentru noi

Şi ne-a purtat noroc asemeni unui trifoi cu patru foi.

Proba grea a fost  la < tineret >.

Concurenţii, înalţi, păreau suiţi pe taburet

Şi nu îmi vine să cred că peste doi ani va trebui să fim ca ei

Şi să fim la fel de grei.

Concursul când s-a terminat

Mintea dintr-o dată mi s-a luminat,

Dar mersul mi-a rămas ‘’dansat’’.

Când am ajuns la pensiune

Adrian ne-a cumpărat torturile cele mai bune

Pe care le-am mâncat într-un mare fel

Învârtite în dulce  carusel.

A doua zi visul avea să reînceapă.

 O excursie la Veneţia era aranjată.

Ne-am cazat la hotel Canal

Dar acolo nimic nu era banal,

Bianca a sesizat că tenul e mai fin şi de ‘’bon ton’’

Dacă îl freci cu bureţelul de pantofi cu silicon.

Bietul Şvarţi bău apă de la chiuvetă şi strigă deodată :

-  Mamăăă! Are gust de apă plată!

Când să mâncăm am constatat că pâinea s-a terminat

Chiar la domnul Adrian, care nu s-a lamentat

Şi eugenie cu caşcaval şi piept de pui a mâncat

Sendviş ‘’veneţian’’  fiind intitulat.

Nouă ore prin oraş am umblat

Şi multe locuri am vizitat.

Pe  Gică, porumbelul, l-am cunoscut

Iar Şvarţi multe  poze i-a făcut.

În mii de magazine am intrat,

Multe vitrine am admirat.

Măşti, magneţi, bijuterii din sticlă am cumpărat,

Apoi către piaţa San Marco ne-am îndreptat

Unde numai legume şi fructe nu s-au vândut

Aşa cum Ţepeluş a crezut.

În minunata bazilică San Marco ne-am rugat

Şi de frumuseţea ei ne-am mirat,

Iar  zglobiii porumbei pe noi s-au urcat

Şi dintr-o bezea imensă s-au înfruptat,

Apoi cu vaporaşul ne-am plimbat.

Dar o foame cruntă ne-a apucat

Aşa că la o pizzerie veche ne-am oprit

Şi chiciura din păr ni s-a topit.

Cu o pizza Quattro Formaggi foamea mi-am potolit.

În drumul spre hotel multe fotografii am făcut.

Acest shooting tare mult mi-a mai plăcut.

Când am ajuns ochii ni s-au închis îndată,

Iar dimineaţă ne-am trezit mai trişti ca niciodată

Pentru că trebuia să plecăm spre România degrabă

Şi, de tristeţe, n-am mai scos nicio silabă.

La aeroport ne-au aşteptat părinţii cu şampanie şi flori

Strigând o lozincă ce mi-a dat fiori.

- Cu ei se va schimba ! Rooomânia !

Cu noi, adică ! Chiar aşa?

Mulţumesc antrenorilor,

Care spre victorii ne-au purtat în zbor

Ne-au purtat de grijă şi ne-au însoţit la concurs

Şi cu ajutorul lor totul foarte bine a decurs.

Îi admir, le mulţumesc şi îi iubesc

Şi cred că antrenori ca ei n-am să mai găsesc,

De aceea mult îi preţuiesc.

Supravieţuitorii de la Ardeluţa - de Elena Marian

         În timpul cantonamentului de dans sportiv de la Buşteni primesc un telefon surpriză de acasă. Părinţii m-au informat că am fost aleasă să particip la o tabără organizată de fundaţia militară << Mareşal Alexandru Averescu >>. Această tabără era destinată copiilor premianţi din judeţul Buzău. Scopul taberei era de a ne instrui şi antrena în arta supravieţuirii. Locul: munţii Tarcăului din judeţul Neamţ, cabana militară Ardeluţa.

Aşadar, Ardeluţa! Dar ce este Ardeluţa?    Unde este Ardeluţa?
Ce vom face noi acolo? Ne vom întoarce acasă teferi?
Mii de gânduri şi întrebări îmi fulgerau mintea. Nu mai fusesem niciodată într-o asemenea tabără. Ce vom mânca la Ardeluţa? Şerpi, râme, bursuci şi broaşte aşa cum am văzut pe Discovery la Bear Grills?
Ce surprize ne rezervau, oare, organizatorii?
Deja mă închipuiam îmbrăcată în camuflaj cu mitraliera în spate pierdută în pădure cu staţia radio defectă şi cu busola spartă. Oare cum aş fi putut să mă descurc? Cu siguranţă la Ardeluţa voi învăţa să mă descurc în orice situaţie. Temerile mele aveau să ia sfârşit când domnul general Nicolae Roman şi domnul comandant Cristian Serescu ne-au invitat la o întrunire de informare. Acolo am făcut cunoştinţă cu oameni deosebiţi, organizatorii taberei, precum şi cu instructorii care aveau să ne însoţească în îndepărtaţii munţi ai Tarcăului. Domnul general Roman şi domnul comandant Serescu ne-au familiarizat cu expresia de « tabără de supravieţuire » sau « Tabăra Micului Cercetaş » explicându-ne cu prietenie, răbdare şi umor ceea ce aveam să învăţăm acolo. Dar, totuşi, unele din temeri nu m-au părăsit. Îmi apărea mereu o scenă în minte: eu cu un rucsac cu desen de camuflaj mare cât mine căutând prin pădure micul dejun, ascunzându-mă în vizuini şi cântând în jurul focului cântece cercetăşeşti alături de colegii ardeluţeni.

          În sfârşit a venit şi marea zi a îmbarcării! Am fost convocaţi în curtea comandamentului unde am fost cu toţii impresionaţi de curăţenia şi disciplina cazonă ce domneau acolo. I-am căutat, înfrigurată, din priviri, pe instructorii ce aveau să ne acompanieze în tabără. Domnul plutonier adjutant Frâncu Mihai de la trupele speciale, de care auzisem numai de bine,  trebuia să fie un om şi jumătate, aşa cum mi-i închipuiam eu pe aceşti luptători de la care aveam, cu siguranţă, ce învăţa. Odată ce l-am zărit, alături de domnul doctor Petru Cojocariu, m-am calmat pentru că amândoi  inspirau încredere şi siguranţă. Eram impresionată şi de compania celorlalţi copii, pentru că ştiam că fuseseră aleşi pe sprânceană dintre premianţii Buzăului.

          Odată îmbarcaţi în microbuz ne-am luat rămas bun de la cei dragi şi am pornit în aventura vieţii mele. Prima oprire a fost la Mausoleul de la Mărăşeşti, unde se odihnesc, de peste 90 de ani, eroii neamului din primul război mondial. Această vizită mi-a provocat emoţii intense gândindu-mă că toţi cei căzuţi pe frontul de luptă pentru apărarea ţării  au dorit ca noi, urmaşii lor, să avem o viaţă mai bună şi mai frumoasă. Ne-am rugat la mormintele lor şi i-am asigurat că le suntem recunoscători pentru sacrificiul lor suprem. Dumnezeu să îi odihnească în pace ! Ne-am urcat, emoţionaţi de vizită, în microbuz şi am purces către Ardeluţa cea misterioasă. După o superbă călătorie am ajuns, în jurul pranzului, la vestita tabără. Administratorul, domnul Croitoru Ionel şi personalul taberei ne-au primit cu căldură şi ne-au invitat să vizităm cabana şi împrejurimile. Domnul doctor Cojocariu ne-a repartizat în camere şi ne-a dat primele indicaţii cu privire la program şi regulamentul care trebuia respectat.  Am început să ne cunoaştem şi să ne împrietenim. Am descoperit că toţi colegii erau de ispravă şi dornici, la rândul lor, de a forma cu toţii o echipă. Am luat cina  în sala de mese a cabanei, iar domnii instructori ne-au prezentat programul şi acţiunile ce urmau să fie desfăşurate. Ne-au asigurat că totul va fi bine şi frumos, iar domnul plutonier adjutant Frâncu, domnul doctor Cojocariu şi întreg personalul taberei vor avea grijă ca noi să învăţăm lucruri interesante, să vizităm locuri minunate şi să ne simţim cât mai bine. În zilele următoare am avut bucuria să asistăm, în fiecare dimineaţă, la înălţarea drapelului naţional ocazie cu care ne simţeam profund emoţionaţi. Aproape în fiecare zi, pe lângă activităţile specifice cercetaşilor, am făcut lungi excursii prin împrejurimi vizitând : Lacul Roşu, Cheile Bicazului, Mânăstirea Neamţului, Agapia, Văratec şi schitul Tarcău, cetatea Neamţului, casa memorială Ion Creangă şi alte locuri de o frumuseţe nemaivăzută. Am privit frumosul oraş Piatra Neamţ din  telegondolă, iar pe muntele Cozla am desfăsurat activităţi ca : stabilirea punctelor cardinale, coordonatelor geografice şi rectangulare şi am identificat formele de relief din împrejurimi.

Activităţile specifice micului cercetaş au fost : orientarea cu busola şi după indiciile naturii, stabilirea azimutului,cum să filtrăm apa pentru a fi potabilă, diferite tehnici de aprindere a focului, punerea capcanelor şi construirea de adăposturi. Doi colegi curajoşi, pentru care am avut toată admiraţia, au avut curiozitatea să mănânce o << delicatesă >>   propusă de domnul instructor Frâncu şi anume, râma de pădure.

-         Doamne cum se mai zbăteau bietele nevertebrate în gurile lor flămânde !

Noi, ceilalţi, mai puţin cutezători, ne-am repezit să-i întrebăm ce gust au, dacă sunt bune. Ne-am liniştit când am aflat că au un gust bun, de pui, iar una, ni s-a spus că a fost chiar crocantă fiindcă mai avea nisip pe ea. Deci, iată, curajul şi încrederea în domnul instructor Frâncu a dat roade : putem mânca şi râme la o adică.

Prin codrii deşi de la Ardeluţa ni s-a spus că sunt mulţi urşi. Deşi la început ne era teamă, după câteva antrenamente şi aplicaţii, am mai prins niţel curaj şi ne-am dat seama că nu i-ar fi priit ursului să se întâlnească cu cercetaşii. După cum arăta domnul instructor, solid şi hotărât, cred că i-ar fi pus pielea pe băţ şi ni l-ar fi servit, bine rumenit ,la focul de tabără. Cine nu a avut curajul să mănânce râme s-ar fi putut delecta cu labe de urs pe jar.

          În tot acest timp acest timp domnul doctor Cojocariu ne-a monitorizat îndeaproape şi a stat mereu cu gura pe noi să ne îmbrăcăm, să nu răcim, să nu tuşim, să nu strănutăm, să nu ne tăiem sau să ne înţepăm, să nu răguşim, să ne învelim, să mâncăm tot, să ne spălăm, să ne culcăm, să nu mâncăm râme şi urs la proţap până nu le facem examenul medical, să nu bem apă nepotabilă chiar filtrată,  etc. Nu-i scăpa nici o mişcare! Ce reuşea să ne călească domnul instructor Frâncu ne înfofolea la loc  domnul doctor. L-am înţeles, săracul! Avea o misiune, avea responsabilităţi şi îşi făcea datoria ca la manual. Da’, gros manual, amănunţit….!!!

 În toate zilele programul de dimineaţă ni s-a părut cel mai dificil. Gornistul suna din trompetă la ora 7 fix trezindu-ne, de fiecare dată, cu brutalitate, din dulcele somn al dimineţii. Bine că nu a auzit ce era la gura noastră ! Cercetaşii, ca să se răzbune pentru tortura sonoră îndurată, au făcut o conspiraţie : să îi ungă muştiucul goarnei cu ardei iute, transmiţându-i astfel, intr-un mod direct si usturat, gornistului, un important mesaj de « prietenie ». Din păcate răzbunarea nu s-a finalizat pentru că, oricât am căutat nu am avut niciodată o conjunctură favorabilă pentru ducerea la îndeplinire a planului nostru, malefic pentru el şi benefic pentru noi.

După ce am căpătat toate deprinderile de bază ale unui bun cercetaş domnul instructor Frâncu ne-a organizat un concurs tematic unde trebuia să aplicăm cunoştinţele dobândite şi în care colegii noştri, Cezar Zăinescu şi Ioana Dinu au reuşit să se claseze pe primul loc, iar celelalte 2  locuri au fost ocupate de Andrei şi de mine.

Personalul taberei s-a întrecut pe sine pentru ca noi să ne simţim cât mai bine. Ne-au răsfăţat cu cele mai bune mâncăruri, iar noi ne-am simţit ca în paradis. Nu ne mai venea să plecăm. În ultima zi a taberei ni s-a organizat un foc de tabără uriaş ( cel mai frumos pe care l-am văzut vreodată ) şi o petrecere de pomină unde s-a organizat un concurs de dans câştigători fiind, în pereche, George şi Bianca şi pe locul 2 eu cu Bogdan.

Într-o duminică dimineaţă am constatat, cu regret, că tabăra s-a sfârşit şi trebuia să ne luăm rămas bun de la acele splendide locuri şi de la acei minunaţi oameni care ne-au fost gazde îndatoritoare. Le mulţumim din suflet şi le suntem , la rândul nostru, recunoscători. Drumul spre casă a fost extrem de plăcut în compania acelor străini care, în doar  câteva zile reuşiseră să-mi devină cei mai buni prieteni. Această tabără a fost pentru mine cea mai spectaculoasă experienţă pe căre am avut-o. Multitudinea de lucruri învăţate îmi va fi de folos, cu siguranţă, pe tot parcursul vieţii.   M-am simţit protagonistă în documentarul de pe « Discovery » ce în fiecare serial reuşeşte să supravieţuiască ieşind cu bine din cele mai grele încercări.

 Pe data de 25 octombrie 2010 toţi « ardeluţii-cercetaşi » am fost invitaţi la sărbătorirea Zilei Armatei unde am asistat impresionaţi la un ceremonial militar frumos şi emoţionant. La acest ceremonial  domnul general Nicolae Roman ne-a felicitat cu căldură pentru rezultatele obţinute în aceasta tabără şi ne-a înmânat diplome şi premii. Tabăra « Micul Cercetaş » a fost pentru noi o experienţă extrem de interesantă unde am avut ocazia să învăţăm lucruri pe care nu le poţi învăţa oriunde. Le mulţumesc tuturor celor care au avut ideea de a organiza această tabără şi în mod deosebit fundaţiei “Mareşal Alexandru Averescu”, domnului general Nicolae Roman, domnului comandant Cristian Serescu, domnului instructor Mihai Frâncu, domnului doctor Petru Cojocariu şi gazdelor noastre ospitaliere de la cabana Ardeluţa în frunte cu domnul administrator Ionel Croitoru.

În acest an şcolar imboldul de a învăţa mai bine va fi alimentat şi de puternica impresie a Ardeluţei. Poate, cine ştie, la anul repetăm figura!

Postez pe acest blog filmuleţe şi poze faine din tabără pe care vă invit să le găsiţi şi să le vizionaţi şi, dacă vă plac, să le şi descărcaţi !

Pa,vă pup pe toţi !

       Elena Marian şcoala generală nr.11, clasa a VII a A

Profesorul de mahala

Dansul sportiv, datorită spectaculozităţii figurilor sale, datorită strălucirii costumaţiilor şi atitudinii dansatorilor, în general, atrage din ce în ce mai  mulţi admiratori. Prezenţa dansatorilor la diferite manifestări şi spectacole a devenit un fenomen obişnuit şi acum toată lumea îşi doreşte, la nuntă, onomastici  sau botez, un moment artistic deosebit. Dansatorii sunt  invitaţi să coloreze întrunirile să aducă un suflu de tinereţe şi prospeţime, să binedispună invitaţii. Copiii de la  Alegretto, clubul nostru de dans sportiv, onorează cu bucurie invitaţiile cunoştinţelor şi prietenilor  iar aplauzele şi privirile admirative ale acestora îi încurajează să meargă mai departe. Sâmbătă seara două perechi de la Alegretto au fost invitate să facă o demonstraţie de dans la o nuntă elegantă din Buzău. Este vorba de două perechi care fac dans de performanţă şi care au adus clubului şi oraşului Buzău nenumărate medalii de campioni naţionali şi internaţionali. În timp ce aceştia se schimbau, în culise, după o cortină,  auzim, deodată,  pe cineva înjurând ca la uşa cortului la nici 3 metri de noi. Individul nu înjura de cele sfinte sau de cele laice ci profera obscenităţi ca orice derbedeu obişnuit. Aţi remarcat cu toţii faptul că golanii nu înjură de cele sfinte ci preferă obscenităţile şi mojiciile.

Am rămas cu toţii sideraţi, nu ne venea să credem că la aşa nuntă cu ştaif puteam auzi asemenea vorbe. Individul îşi exprima indignarea că, din cauza dansatorilor, nu-şi mai putea el desfăşura programul muzical aşa cum îşi propusese fiind invitat, probabil, să cânte cu formaţia sa. Copiii erau la câţiva metri şi auzeau tot. Noi, părinţii, am   început să facem feţe, feţe şi am ieşit să vedem cine este persoana care adresează asemenea vorbe urâte la adresa copiilor noştri şi care ne este eventuala  vină.

Vizavi de noi, într-un alt separeu, văzusem ,în aşteptare ,un taraf de lăutari de etnie rromă care îşi aşteptau şi ei intrarea în scenă. Prima dată m-a dus gândul la ei. M-am gândit că şi-au pierdut răbdarea când au văzut că programul serii  prevedea intrarea dansatorilor înaintea lor şi s-au apucat să se manifeste «nesportiv». Dar m-am înşelat grozav ! Lăutarii, eleganţi, spilcuiţi şi mirosind a parfum ''din ţări franceze'' aşteptau cuminţi să le vină rândul. Alături, un individ mătăhalos, cu burta revărsată peste curea şi cu cămaşa scoasă din pantaloni  înjura, în continuare, cu aplomb, fără ruşinea de a fi auzit de invitaţii care treceau pe acel hol. La un moment dat se opreşte şi reuşesc să întreb pe cineva cine este individul.

-         Doamnelor şi domnilor, ţineţi-vă bine !

 Personajul nu este, aşa cum v-aţi fi aşteptat,  un boschetar, nu este un lăutar cu 4 clase ''şcolit'' prin ''taverne mohorâte şi cu fereşti murdare'', nu este Otzi, omul primitiv  de acum 5300 de ani, descoperit de curând congelat într-un gheţar din Alpi înviat ca prin minune şi adus la nuntă pe post de curiozitate să distreze nuntaşii. Nu, oameni buni! Individul este directorul liceului de artă din Buzău profesorul........dar cui ii pasă ce nume poartă?

 Eu nu ştiu şi nici nu mă interesează ce performanţe didactice sau manageriale are acest director în instituţia de învăţământ pe care o conduce dar pot să-i transmit pe calea aceasta că tinerii pe care el i-a  înjurat ca un derbedeu de pe stradă îl apelează cu ''domnule profesor'' unii dintre ei  sunt olimpici iar timpul liber şi-l petrec antrenându-se din greu, făcând mari sacrificii, atât ei cât şi părinţii lor ca să ajungă ceva în viaţă. Mă gândesc că ''dom’ profesor'' s-ar putea să nu aibă ore de predare în şcoală câte ore de antrenament istovitor au facut aceşti copii. Mie, personal, nu mi-a fost dat să aud, în toţi anii de şcoală pe care i-am facut, un profesor vorbind în halul ăsta. Mi-a fost dat să-l aud acum, pe directorul liceului de artă din Buzău. Oameni de această teapă sunt puşi în fruntea instituţiilor de învăţămînt din România să conducă şcoli şi colective onorabile de cadre didactice, să predea elevilor şi ne mai ne mirăm că mulţi dintre tinerii de astăzi sunt needucaţi, grobieni, lipsiţi de şcoală şi cultură iar societatea devine din ce în ce mai înapoiată şi de nesuportat.

-                          Dragi alegreţi, îmi cer scuze că trăiţi într-o societate compusă şi din astfel de indivizi! Mă simt responsabil că nu am făcut şi nu fac destul pentru ca genul acesta de oameni să fie scoşi din mediul pe care îl frecventaţi sau pentru faptul că nu îi putem evita!

Acum mă gândesc că grupurile de tineri pe care îi întâlnim pe străzi şi prin parcuri care înjură în gura mare fără a se jena de trecatori şi care îţi strică, de cele mai multe, ori tot cheful de a mai ieşi în lume au, cumva, circumstanţe atenuante:

Pot fi elevii directorului liceului de artă din Buzău, profesorul…….dar cui ii pasa de un aşa profesor?

La acest incident noi, părinţii dansatorilor nu am avut o reacţie imediată pentru că puteam crea o atmosferă neplăcută la acea nuntă iar tinerii frumoşi care-şi sărbătoreau unirea nu meritau aşa ceva. Le urez ''Casă de Piatră'' pe aceasta cale!

             - Directore,  îmi cer scuze ca am aflat cine eşti şi nu aş vrea să te mai întâlnesc vreodată!

 - Domnilor lăutari îmi cer scuze că v-am bănuit de rele şi vă felicit pentru felul cum ştiţi să vă  faceţi meseria, sunteţi cu multe clase peste unii ''fruntaşi'' ai învăţământului românesc care au fumuri şi pretenţii.

Cei ce doresc să facă comentarii de bun simţ, să o facă, vă aştept iar  directorul liceului de artă este invitat să-şi ceară scuze de la  copii!

Postez aceste gânduri pe blog ca o reacţie la cele întâmplate şi ca o invitaţie la reflecţie pentru colegii  din învăţământ ai acestui specimen şi tuturor oamenilor de bun simţ care, din întamplare sau nu, vor avea ocazia să citească pe blog această postare.

Doamne şi când mă gândesc că mă bătea gândul să-mi dau copilul la acest liceu….